Publicatie pentru minti spongioase
Publicatie pentru minti spongioase
Impresii de călătorie
Am un ceas
care nu mai merge. I-am fixat limbile la douăsprezece fără un
minut, pentru a-mi aduce mereu aminte de iminenta sfârsitului.
Pentru a realiza, prin această imagine, tensiunea fiecărei
clipe, importanta ei, miracolul de a o trăi. Un ultim minut,
oprit de un mecanism defect, amânat la nesfârsit, însă de
care mă tem să nu treacă din greseală, dintr-o destindere a
arcului sau o atingere accidentală cu cârpa de sters praful a
vreunei rotite zimtate. Ciudat este că nu pot să-mi amintesc
dacă înainte si după acest ultim minut mai
există ceva. Cadranul îmi pare o gaură neagră spre care se învârtejesc
secundele aurii. Un năvod urias, cu sclipiri de stele, aruncat
peste lume, rotindu-se ametitor în căderea sa cosmică...
Asa mi s-a părut Pompei în acea dimineată fierbinte de vară când
am intrat în situl arheologic, accesibil vizitatorilor doar pe o
suprafată de 12 ha, din cele 66 ha, tinând într-o mână harta
si în cealaltă un ghid al vestigiilor cu reconstructii pe foite
de plastic transparent. Cam atât stiam despre Pompei, că fusese
fondat de băstinasii toscani înainte de secolul al VIII-lea î.Hr.
si condus mai târziu de etrusci, greci si războinicii samniti,
devenind un prosper centru comercial, care în anul 79 d.Hr. a
fost acoperit de eruptia Vezuviului. Si mai stiam că as fi vrut
să văd frescele de la Vila Misterelor, care înfătisează
initierea mireselor în misterele dionisiace, si mulajele de ghips
ale trupurilor îngropate în cenusă...
O vreme m-am plimbat pe străzile pavate ale Pompeiului, cu
trotuare largi, punând templelor acoperisuri, umplând
recipientele de ceramică din termopolium cu linte,
carne si branză, reconstruind lojele teatrelor si Amfiteatrului,
pavoazând triclinia (sufragerii) si trăgând cu ochiul
prin usile lupanarelor, la frescele erotice. Până când m-a
luat prin surprindere sentimentul vinovat că bântuiam un oras
jefuit, în care se mai simteau încă mirosurile umede ale
vietii si ale mortii... Ce căutam eu în locul acela asemeni
unui schelet gigantic, cu oase calcinate si urme de sânge uscat,
pe care care oamenii îl numeau "rosu pompeian"? Ce
trebuia să simt la atingerea peretilor unui cubiculum (dormitor)?
Ce vise, ce spaime, ce gânduri înfiorătoare sau dulci as fi
putut să citesc prin palma mea? De fapt, ce ne face adevărati?
Faptul că supravietuim în lumea asta sau ceea ce tinde în noi
însine să moară? As fi vrut să am curajul să fiu pe de-a întregul
sinceră cu mine si să accept că există un timp al mărturisirilor,
care însă nu venise pentru mine...
(Silvia Velea, silvia_gh2002@yahoo.com )
Gând
Pentru arheologi, trecutul umanitătii nu apartine nimănui. El
reprezintă mostenirea culturală a tuturor celor care au trăit
pe Pământ sau vor trăi în viitor. Arheologia pune toate
societătile umane pe picior de egalitate. (Brian Fagan)
Imagine
Un termopolium din Pompei
Recomandare de carte
Parfumul aspru al fictiunii - CD (Mircea Cărtărescu)
Dacă ti-a plăcut Răspândacul de azi, răspândeste-l mai departe!
Caseta tehnică
Editor: Lucian Velea ( lucian.velea@lexica.ro )
Sponsori: Lexica ( www.lexica.ro ),
Mobiman ( www.mobiman.net )
Sugestiile, comentariile, contributiile si materialele propuse
pentru publicare sunt binevenite la raspandacul@lexica.ro.
Abonarea si dezabonarea sunt oricând posibile la raspandacul.lexica.ro.