Publicatie pentru minti spongioase
Editorial
Între o
carte si alta mă simt întotdeauna singură. Mă văd străbătând
un coridor fără sfârsit, cu usile închise. Bat la una si
cineva îmi deschide. E povestitorul. Mă invită înăuntru, mă
pofteste să iau loc pe un fotoliu inexistent, se asază de
cealaltă parte a unei măsute imaginare, scoate dintr-o
bibliotecă invizibilă o carte si începe să citească. As vrea
să-i sfredelesc fruntea cu privirea înainte de a-si rosti gândurile,
dar eu nu pot să-mi dezlipesc ochii de la buzele lui care se fac
totuna cu silabele. Cuvintele se materializează, iau forma gurii,
asemenea rotocoalelor din fum de tigară, si simt cum aerul
dintre noi capătă consistentă, începe să exercite o oarecare
presiune asupra mea, mai întâi plăcută, caldă si unduitoare
ca apa mării, apoi din ce în ce mai brutală, împingându-mă
spre usă, dându-mă afară din încăperea care se transformă
sub ochii mei într-un cub mare de gheată cu un fluture captiv,
imortalizat în cristalele sale...
Un scriitor spunea că niciodată nu citim aceeasi carte,
chiar dacă o recitim de mai multe ori. Fiindcă noi însine nu
suntem mereu aceiasi. Mi s-a întâmplat adesea să
recitesc o carte si să am sentimentul că îmi lipesc palmele de
vitrina îmbietoare a magazinului pe care l-am regăsit închis.
Ceea ce mă face să cred că orice lucru îsi dă întâlnire cu
noi o singură dată în viată. De exemplu, într-o zi, vizitând
galeria de artă, m-am oprit vrăjită în fata unei picturi, un
peisaj în tonuri de gri, un pâlc de copaci golasi peste care
sufla un vânt tăios. Privindu-l, sentimentul singurătătii a
atins paroxismul. Aproape că simteam fibrele pânzei contractându-se
si gemând sub griurile acelea reci. În acel moment de maximă
tensiune s-a produs comuniunea dintre mine si tablou, printr-un
transfer sufletesc inexprimabil. Si tot atunci, ca urmare a
acestui schimb, ne-am înstrăinat reciproc, pentru totdeauna.
Tabloul a înghetat. Dar eu stiu că înlăuntrul lui a rămas să
bată, caldă, inima mea. Fiindcă nu avem o singură inimă, ci
tot atâtea câte putem să dăruim. Am revenit după câteva
zile în galeria de artă, în fata aceluiasi tablou. Nimic
deosebit. Nici o emotie puternică, doar o impresie de deja
vu, incitantă si sâcâitoare o vreme, după care a pierit
ca un vis neînteles în lumina clara a acelei dimineti.
Revenind la cărti, îmi place să cred că personajele sunt cele
care preiau destinele noastre si nu invers. Stim că fiecare
poveste se reflectă diferit în spiritul cititorilor ei.
Aceleasi nume, aceleasi replici, aceleasi întâmplări, aceleasi
amănunte "regizorale" si totusi... altă voce în
aceeasi gură, altă intonatie a acelorasi vorbe, alte sensuri
ale acelorasi cuvinte. De unde stim că, fără să ne dăm seama,
nu stabilim alte afinităti între personaje? Că nu suprapunem
propria noastră viată peste cea inventată de autor, schimbând
astfel configuratia relatiilor? De unde stim că povestea initială
nu devine, trăită de oameni diferiti, mereu o
altă poveste?
(Silvia Velea, silvia_gh2002@yahoo.com )
Gând
Cărtile sunt prieteni reci, dar siguri. (Victor Hugo)
Imagine
Copiii spun lucruri trăsnite
- De ce dă dirijorul din mâini cu un băt când dirijează?
- Dirijorul are un băt în mână, că e urât să arate cu
degetul, ca să vadă ăia care cântă cum merge simfonia.
Recomandare de carte
Motanul încăltat
(Charles Perrault)
Dacă ti-a plăcut Răspândacul de azi, răspândeste-l mai departe!
Editor: Lucian Velea ( lucian.velea@lexica.ro )
Redactor: Silvia Velea ( silvia_gh2002@yahoo.com )
Si tu poti contribui la Răspândacul, la toate rubricile.
Sugestiile si materialele propuse pentru publicare sunt
binevenite la raspandacul@lexica.ro.
Abonarea si dezabonarea sunt oricând posibile la raspandacul.lexica.ro.